11 septembrie 2012

Biserica Stavropoleos


1. - 

În Centrul Vechi, pe Strada Stavropoleos, în apropiere de Caru' cu Bere se găsește Biserica ortodoxă Stavropoleos, construită în stil brâncovenesc având hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril.

Biserica a fost înălţată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Munteniei între 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, din satul Ostaniţa din Epir (Grecia).
Ioanichie, sărac şi umil, s-a stabilit în Mahalaua Grecilor (Mahalaua Ghiorma Banul) pe la 1700 ca să adune danii (donaţii) şi milostenii pentru arhiepiscopia Pogonianei (regiune din Grecia) al cărei metoc (sucursală) era Biserica Ghiormei Banul. Aici, Ioanikie devine în scurt timp duhovnic, cunoscând astfel enoriaşii, de la care a avut priceperea să adune îndeajuns de mulţi galbeni încât să cumpere un loc al jupânesei Despa (născută Brezoianu), la care i-a adăugat încă un teren cumpărat de la Grigorie Greceanu.

2. - 

Pe aceste terenuri a construit mai întâi un han (1722-1724) cu două niveluri, iar în curtea hanului o biserică pe care o termină în vara anului 1729 şi pe care, ajuns mitropolit al Stavropolei o închină mănăstirii Goura din Epir (Grecia). Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechii mitropolii. Intrarea în curtea hanului se făcea prin intermediul unei porţi mari, aflată pe locul străzii Poștei de acum, din spatele Muzeului de Istorie.

3. - 

4. - 1867 - Biserica Stavropoleos - C. P. Szathmari  

Biserica era susţinută economic de către han, o situaţie frecventă în epocă. Avea plan dreptunghiular, fără turlă, abside şi pridvor. Între anii 1728- 1733 a fost mărită, în formă treflată, ornată în exterior cu un brâu.
Ioanichie moare în 1742 la vârsta de 61 de ani şi este îngropat în biserica sa.

5. - 

Zdruncinat de cutremure, mărunţit de incendii, hanul a ajuns în stare de ruină și a dispărut pe la 1871. Cutremurele au produs avarii grave şi bisericuţei, fiind consolidată în 1852 însă mai târziu este din nou ameninţată cu ruinarea. Turla a fost dărâmată prin 1840 iar biserica a fost lăsată în paragină până în 1888 când devenise deja o ruină.
Restaurarea bisericii începe în anul 1904 când i-a fost redată forma originală, a căpătat o turlă nouă, brâul din piatră și acoperişul iar pictura veche a  fost reparată în 1909 de pictorul preot V. Damian.

6. - 

7. - 1855 - L. Angerer – Biserica Stavropoleos 

8. - 1860

9. - 1861 - C.P. de Szathmari 

10. - 1867 - C.P. de Szathmari  - Manastirea Stavropoleos a Hanului Grecilor

11. - 1865 - Franz Duschek 

12. -  Franz Duschek 

13. -  Franz Duschek 

14. -  Franz Duschek 

15. - 

Cel care a condus lucrările de restaurare a fost arh. Ion Mincu cunoscut pentru planul Școlii Centrale de fete, interiorul Palatului de Justiţie, Casa Vernescu, Casa Monteoru etc.. Ion Mincu a construit în armonie cu stilul bisericii şi clădirile care adăpostesc un interesant lapidariu unde se găsesc frumoase pietre tombale (funerare), cruci, fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist ba chiar și câteva bucăţi din vechiul Turn al Colţei. După moartea arh. Mincu, lucrările au fost continuate de arh. Al. Zagorit, fiind terminate de prof. C. Dumitrescu, în 1921.

16. - 

17. - 

18. - 

Între anii 1996-2000 s-a efectuat o nouă consolidare, scoaterea igrasiei din fundaţii şi restaurarea picturilor sub îndrumarea prof. Dan Mohanu. În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcţie de la începutul sec. al XX-lea care adăposteşte o bibliotecă, o sală de conferinţe şi o colecţie de icoane vechi (de la începutul sec. al XVIII-lea) şi obiecte de cult.

19. - 

20. - 

21. - 1940

22. - 

23. - 

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiş, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Comunitatea care locuieşte aici, pe lângă slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea carţilor vechi, a icoanelor şi hainelor sacerdotale (preoţești). Corul bisericii cântă muzică (neo) bizantină (o singură voce susţinută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.
Lăcaşul a redevenit Mănăstire de maici, prin grija părintelui paroh Iustin Marchiş. Tot aici este "Fundaţia Stavropoleos" şi "Centrul social pentru copii Sf. Dimitrie".

24. - 

25. - 

26. - 

Prin 1669, strada Stavropoleos a purtat numele altei biserici fiind amintită documentar pentru prima oară ca "Uliţa dinspre Biserica Grecilor" şi când pe ea se formase o adevărată comunitate a elenilor veniţi în Bucureşti.
Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc "stauropolis", care se traduce prin "Oraşul Crucii".
27. - 

28. - 

29. - 

Daca doriti sa aflati mai multe lucruri despre Centrul Vechi va recomand aplicatia gratuita Android - Bucuresti Centrul Vechi - mai multe pe turistinbucuresti.

poze delcampe.net, okazii.ro
via stavropoleos.roro.wikipedia.orgbucurestiulintrozi.rolibrariasophia.robucurestiinoisivechi.blogspot.rocrestinortodox.ro

6 septembrie 2012

Palatul Stirbei

via delcampe.net


Palatul Stirbei este aflat pe Calea Victoriei si a fost construit intre 1833-1835 dupa planurile arh. francez Michel Sanjouand pentru  Barbu Dimitrie Stirbei (1799- 1869), mare logofat si domnitor în Țara Românească intre 1849- 1853 și 1854- 1856.

Palatul Stirbei era cunoscut pe vremea lui ca locul de intalnire al doamnelor si domnilor care veneau la o socializare high-class, la baluri cum ar fi cel dat la 22 iunie 1843 în onoarea Prinţului Albert al Prusiei, fratele regelui Friedrich-Wilhelm, de atunci ne-a ramas o gravură de Dossault (Dassault) din albumul „Moldo-Valaque“.

Alexandru Stirbei, fiul domnitorului, a adus modificari palatului dupa proiectul arh. austriac Friederic Hartmann, s-a înălţat corpul central, cu încă un etaj a cărui faţadă e flancată de patru cariatide şi turnul pe două nivele de pe partea dreaptă.
Palatul si toate elementele regale ale unei astfel de resedinte au fost in posesia familiei Stirbei pana la nationalizarea din 1948. Intre 1954 si 1977, palatul a fost gazda Muzeului de Arta Populara; pana in 1994, palatul isi schimba directia, devenind Muzeul Ceramicii si Sticlei.
În spatele palatului se afla o vastă grădină „închisă din toate părţile, râspândind miros de liliac şi de salcâm, plină de micşunele…“ după cum îşi aminteşte povesteşte nepoata domnitorului, Eliza, soţia lui Ionel Brătianu. Tot în curtea din spate se găsea depozitul de vinuri, demolat de curând, la fel ca şi grajdurile.
În faţa palatului era un elegant scuar, iar în partea dreaptă, către nord, precedând palatul, era o clădire în forma unui templu grecesc, dispărută în perioada interbelică, unde se găsea corpul de gardă. Azi terenul din spate nu e altceva decât un uriaş maidan, iar palatul e într-o stare deplorabilă..

- link google maps.

mai multe pe palat-stirbei.roart-historia.blogspot.ro,
via metropotam.robucurestiulintrozi.rowikipedia.org

5 septembrie 2012

Strada Lipscani

via delcampe.net

    Strada Lipscani se numără printre cele mai vârstnice străzi din Bucureşti, fiind atestată documentar la 5 iunie 1589, sub numele de "Uliţa cea Mare" ca limită între Târgul din Năuntru ce înconjura Curtea Domnească şi Târgul de Afară, centre negustoreşti ce funcţionau încă de la începutul sec. al XVI-lea.
Mai târziu, după construirea Hanului Șerban Vodă, strada a preluat numele hanului pe porţiunea dintre Șelari şi Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei).
Numele Lipscani denotă originea negustorilor care aduceau şi comercializau marfă pe această stradă, adică Lipsca, denumirea veche a orașului Leipzig (Germania).
Strada este pomenită pentru prima dată la 1852 desemnând segmentul cuprins între Smârdan şi Șelari, celălalt, de la Șelari la b-dul I. C. Brătianu fiind cunoscut pe atunci drept Marchitani după denumirea negustorilor ambulanţi.
Abia după 1947 i s-a statornicit numele sub care o cunoaştem şi astăzi.


Alte informații despre Lipscani:
- între str. Șelari și Piața Romalipscani-dinspre-selari-inspre-piata.html
- între Șelari și Smârdan: lipscani-selari-smardan.html
- Lipscani 41-43: lipscani-nr-41-43.html
- între Smârdan și Calea Victoriei: lipscani-intre-smardan-si-calea-victoriei.html
și tag: lipscani pe turistinbucurestiro.


Text preluat din programul gratuit Android - Bucuresti Centrul Vechi.

3 septembrie 2012

Bucuresti - Curtea Veche



În Centrul Vechi, pe strada Franceză, lângă Hanul lui Manuc se găsește Curtea Veche, construită în timpul lui Mircea cel Bătrân (domnitor între 1386 - 1394(5), 1397-1418), la sf. sec. al XIV-lea şi  începutul sec. al XV-lea când se ridică aici o cetăţuie cu rol de apărare împotriva turcilor, construcţie care avea fundaţii și ziduri din cărămidă înconjurate de şanţuri de apărare și o suprafaţă de cca. 160 mp.

În timpul lui Vlad Ţepeş (1448, 1455-1462 şi 1476), pe locul vechii cetăţi a fost construită între anii 1458-1459, pe o suprafaţă de vreo 700 mp, o nouă cetate cu ajutorul meşterilor braşoveni.
Curtea Veche avea atunci formă dreptunghiulară (30, 45m lungime şi 22m lăţime), înălţată din bolovani de râu şi mortar, subsoluri înalte, un parter şi ziduri ce închideau o curte interioară.
Tot Vlad Ţepeş este cel care o ridică la rang de reşedinţă domnească, alternativa celei de la Târgovişte. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l-a succedat fiind Basarab cel Tânăr (1477-1482), poreclit Ţepeluş care în toţi cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Ţepeş, apelează la meşterii braşoveni şi reconstruieşte cetatea Bucureştilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample ajungând la o suprafaţă de 25.000 mp, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.
În această perioadă, cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.
Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu al III-lea cel Frumos - frate vitreg cu Vlad Ţepeş care a mutat scaunul domnesc la Bucureşti numind-o "Cetatea de scaun Dâmboviţa".
Ştefan cel Mare (domn al Moldovei între anii 1457 - 1504) cucereşte cetatea şi îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiota, dar după o scurtă perioadă acesta se aliază cu turcii.
În 11 noiembrie 1476, Ştefan atacă şi cucereşte din nou cetatea Bucureştilor ajutându-l pe Vlad Ţepeş să revină la domnie. În acest fel, Ştefan şi-a plătit datoria pe care o avea faţă de Vlad Ţepeş care l-a alungat din Suceava pe Petru Aron, ucigaşul tatălui lui Ştefan.
După doar câteva săptămâni de domnie, Vlad Ţepeş cade victimă unui complot pus la cale de boierii filo-otomani.
Porecla Ţepeş i s-a atribuit în urma execuţiilor frecvente prin tragere în ţeapă pe care le ordona. Victor Hugo în "Legende de Siecles", redă felul în care Vlad Ţepeş a întâmpinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venită să cucerească Ţara Românească: "înaintând spre Târgoviște, oştenii armatei turceşti au fost îngroziţi de priveliştea oferită de Ţepeş: case arse, câmpii pârjolite şi fântâni cu apă otrăvită. Totul a culminat însă cu imaginea de lângă zidurile cetăţii unde se adăpostise Vlad Ţepeş: o imensă pădure de cadavre. Cuprinşi de frică şi îngroziţi de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci înfipţi în ţepe, ofiţerii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului". Vlad Ţepeş a fost la fel de crud şi cu supuşii săi, aproape orice infracţiune, de la minciună, furt până la omor, putea fi pedepsită prin trasul în ţeapă. În acea perioadă, la fântâna cetăţii Târgovişte era un pocal din aur masiv cu care puteai bea apă, legenda spune că în timpul domniei lui Vlad Ţepeş nimeni cu a avut curaj să-l fure.
Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice, cea mai cunoscută fiind celebrul roman "Dracula" al scriitorului irlandez Bram Stoker, publicat în 1897. Se spune că transformarea lui Vlad Ţepeş în Contele Dracula însetat de sânge se datorează faptului că, potrivit obiceiului din acea vreme, învingătorul unei lupte îşi potolea setea bând sângele celor învinşi.
Numele Dracula i se datorează tatălui lui Vlad Ţepeș care a făcut parte din Ordinul Dragonului ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor, a necredincioșilor și păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, dar și faptul că noţiunea de dragon nu era cunoscută celor din Ţara Românească, au apărut tot felul de derivaţii: Dragulia, Draculea, Dracula.
După moartea lui Vlad Ţepeș, pe scaunul din Cetatea Bucureștilor a fost instaurat din nou Basarab Laiota.
Din cancelaria domnească a acestei reşedinţe a fost emis documentul din 20 septembrie 1459 care atestă pentru prima dată numele de Bucureşti. Documentul a fost descoperit în 1906, cu ocazia unei expoziţii desfășurate la București cînd printre obiectele aduse din toată ţara a fost descoperit un hrisov scris pe pergament, fără sigiliu, dar cu un șnur din mătase roșie și albastră.
Deşi de-a lungul istoriei mulţi din domnitorii Ţării Româneşti au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Târgovişte, unii din ei au folosit şi cetatea Bucureştilor.
Este şi cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deşi avea Curtea Domnească la Târgovişte semna documente (s-au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureştilor.
La mijlocul sec. al XVI-lea, Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1558-1559) angajează meşteri pentru refacerea curţii domneşti pe vechile temelii, transformând astfel vechea construcţie într-un palat cu puternice ziduri de bolovani şi piatră, vaste pivniţe, ctitorind, pentru nevoile curţii, Biserica Buna Vestire (Biserica Domnească) de vizavi, care a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnitorilor Ţării Româneşti.
În încăperile boltite ale subsolurilor Palatului Domnesc, Mircea Ciobanul i-a ucis, în februarie 1558, pe boierii şi pe reprezentanţii clerului care-l trădaseră.
Chiajna, doamna lui Mircea Ciobanul, l-a închis în hrubele palatului pe Dumitru, fiul adoptiv al lui Despot-Vodă, ce ameninţase că va lua domnia fiului ei, Petru cel Tânăr.
Alexandru al II-lea Mircea (1568 - 1577) a sporit şi el suprafaţa curţii adăugând case şi acareturi (construcţii secundare) pe latura de est.
Reşedinţa domnească va deveni nucleul Bucureştiului în veacul al XVI-lea, concentrând în jurul ei întreaga viaţă a capitalei când s-au construit aici 'case', astfel că, în perioada sa de maximă extindere, curtea domnească ajunsese să se întindă pe nu mai puţin de 30.000 mp incluzând palatul şi construcţiile care găzduiau nu numai familia voievodală ci şi Sfatul, Logofeţia, Visteria, Spătăria, Vornicia şi toate celelalte.
De la Curtea Domnească din Bucureşti a ridicat steagul luptei antiotomane Mihai Viteazul, domnitor în Ţara Românească între anii 1593 - 1601, fiind primul domnitor care a reuşit să unească, deşi pentru o scurtă perioadă, în 1600, cele trei ţări româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania ce alcătuiesc astăzi România.
Reşedinţa domnească a fost arsă de turci în cursul luptelor din 1595 și va fi complet rezidită de Matei Basarab (1632 - 1654), când domnul mută reşedinţa la Târgovişte, de unde ea va reveni în mod definitiv în 1659.
Venit la scaunul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) construieşte Casa Domnească, numită "Cea mare", a înfrumuseţat palatul cu scări de marmură, cu un balcon numit "bella loggia" ce era susţinut de coloane din piatră dăltuite de meşteri pricepuţi, cu foişoare pentru ceasurile de odihnă, refăcând de asemenea clopotniţa, adăugând odăi, poarta principală de intrare fiind prevăzută cu turn de pază.
Elegantă, "Casa cea mare" impresionează pe mulţi străini veniţi la curte.
Ştefan Cantacuzino (1714 - 1716), care i-a urmat lui Brâncoveanu, a ridicat la rândul său Palatul Doamnei Păuna şi al Coconilor care cuprindea opt odăi şi un colţ de grădină, în zona din spatele Curţii Sticlarilor.
Curtea a devenit nefuncţională după incendiul din 1718, care a distrus o mare parte din Bucureşti dar şi după cutremurul din 1738.
Alexandru Vodă Ipsilanti a construit între 1775-1776 o curte domnească (Curtea Nouă) la marginea oraşului, în Dealul Spirii (Arsenalului), nu departe de mănăstirea Mihai Vodă, care a devenit reşedinţa domnitorilor din Ţara Românească în perioada 1776 - 1812.
Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s-a spus "Curtea Arsă". Ruinele pot fi văzute pe strada Sapienţei, lângă Biserica Mihai Vodă în colţul dinspre sud-est al Parcului Izvor de lângă Casa Poporului.
Terenul pe care se afla Curtea Veche a fost vândut în timpul domnitorului Constantin Hangerli, construindu-se aici case, prăvălii, hanuri şi alte acareturi.
În timpul domniei lui Alexandru Moruzzi (1793-1796), în încăperile Curţii Vechi funcţiona "departamentul criminalion" iar în pivniţă era închisoarea zapciilor (executorilor domneşti). Încercările acestuia de restaurare a unor clădiri şi de alungare "a tot felul de netrebnici" care se pripăşiseră acolo au dat greş. Complet ruinată, Curtea Veche rămâne în ultimii ani ai sec. al XVIII-lea refugiul "Crailor" şi haimanalelor oraşului.
În vremurile bune, Curtea Domnească era formată din Palatul Voievodal, Biserica Curtea Veche (Biserica Domnească sau Buna Vestire) care este cea mai veche clădire a oraşului păstrată în formă ei iniţială, case cu saloane de recepţie, cancelarii domneşti, grajduri şi grădini. Curtea Domnească se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fostă Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei și Calea Moşilor. De-a lungul timpului, oraşul Bucureşti a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea Curte Domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri.

anii '60 via delcampe.net

Când a fost construită, Curtea Veche era aşezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al râului Dâmboviţa şi Dâmbovicioara, iar în celelalte puncte cardinale de ziduri puternice.
Accesul în curtea domnească era posibil prin două porţi opuse: prima poartă, amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor, a avut mai multe denumiri: Poarta de Sus, Turnul dinspre Nemţi, Clopotniţa Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foişorul Roşu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul), a doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.

 În stânga este locul ocupat acum de Curtea Veche.

Astăzi la Curtea Veche se mai pot desluşi urmele primei cetăţui, un turn de pază pe drumul Giurgiului, nu mai mare de 160 mp, făcut din cărămidă şi mortar, acoperit cu olane susţinute de bârne de stejar.
În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat aici şi Muzeul Curtea Veche ce a fost deschis în 1972.
Locul unde era localizată cetatea lui Vlad Ţepeș a stârnit numeroase controverse pe parcursul istoriei acestea luând sfârșit în urma cercetărilor arheologice desfășurate între anii 1967-1973, care au scos la iveală Cetatea lui Vlad Ţepeș dar și construcţia anterioară.  


Cercetările au fost conduse de arh. Panait I. Panait, secondat de dr. Aristide Ştefănescu fiind una dintre cele mai ample investigaţii arheologice din Bucureşti, s-au decopertat străzi, s-au desfiinţat case, s-au efectuat numeroase săpături şi lucrări de consolidare, completare şi restaurare.


Se zvoneşte că între Hanul lui Manuc, Biserica Domnească şi Curtea Veche, pe o lungime de circa 300 de metri exista un tunel subteran folosit de domnitori în cazul invaziilor.


Imagini din 2008 găsiți pe orasul.ro1 si orasul.ro.


via ro.wikipedia.orgbucurestiulintrozi.romuseum.ici.ro, ghidbucuresti.robucurestiivechisinoi.rohistoria.roorasul.ro.

Mai multe informatii despre Centrul Vechi gasiti pe turistinbucurestiro

28 august 2012

Dambovita Unirii

via delcampe.net

Fotografia este realizată de pe podul de peste Dâmbovița în apropierea Hanului lui Manuc cuprinzând Strada Halelor și Splaiul Independentei. 
În partea dreaptă se afla Hala Unirii și Hotel Europa Royale iar în depărtare se găsește Hanul Verde respectiv Hotel Regina Maria.
Hotelul Europa Royale a fost construit în sec. XIX și renovat de lituanienii de la Europa Group Investment (EGI), care l-au transformat în hotel de patru stele cu aproape 90 de camere.
Hanul Verde a fost construit în 1798 de Constantin Hangerli, domnitor fanariot al Ţării Românești între 1797 - 1799, cam în aceeaşi perioadă cu Hanul Roşu de alături. În vederea lărgirii Căii Rahovei şi a podului aferent, Hanul Verde a fost demolat însă lucrările s-au oprit aşa că fundaţiile Hanului Verde au fost îngropate, iar Hanul Roşu a fost salvat.
Hanul Verde era cunoscut în interbelic drept "imobilul Dattelkremer" după numele lui Marco Dattelkremer care nu numai că era proprietarul fostului han, dar, încă din anii '20 a avut acolo un cunoscut magazin de mobilă care a continuat să funcţioneze în blocul construit pe locul hanului. Și astăzi poate fi zărit acest magazin însă și-a pierdut din farmecul de altă dată. Blocul construit pe locul hanului este unul de raport, adică ridicat în scopul speculei imobiliare.
În Hanul Verde a avut atelierul Carol Popp de Szathmari (1812-1887), primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Românesc, unul dintre primii zece fotografi din Europa. A realizat primul reportaj fotografic de război din lume în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), fiind recunoscut ca primul foto-jurnalist. Szathmari aprofundează arta fotografiei şi devine ulterior pictor şi fotograf de curte pentru Alexandru Ioan Cuza şi pentru Carol I.
În 2011, în urma lucrărilor pentru pavarea străzii Șelari, s-au redescoperit ruinele Hanului Verde.
Lângă Hanul Verde, cu faţade pe strada Șelari şi Splaiul Independenţei, se ridică clădirea fostului Hotel Regina (Maria), construită la începutul sec. XX, care a devenit prin anii '50 cămin studenţesc al "Facultăţii de Petrol şi Gaze" şi apoi iarăşi hotel, sub numele de Rahova apoi Central ca mai târziu să intre în posesia Ministerului de Interne.
O alta poza mai veche cu Hala Unirii in 1910 pe turistinbucurestiro si pe bucurestiivechisinoi.ro.
E interesant de observat o perspectivă a acestei străzi utilizând google maps.

Dacă doriți sa aflați mai multe despre Centrul Vechi vă recomand aplicația Android București Centrul Vechi.

via bucurestiulintrozi.rorezistenta.netro.wikipedia.orgart-historia.blogspot.robucurestiivechisinoi.ro.