În Centrul Vechi, pe strada Franceză, lângă Hanul lui Manuc se găsește Curtea Veche, construită în timpul lui Mircea cel Bătrân (domnitor între 1386 - 1394(5), 1397-1418), la sf. sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea când se ridică aici o cetăţuie cu rol de apărare împotriva turcilor, construcţie care avea fundaţii și ziduri din cărămidă înconjurate de şanţuri de apărare și o suprafaţă de cca. 160 mp.
În timpul lui Vlad Ţepeş (1448, 1455-1462 şi 1476), pe locul vechii cetăţi a fost construită între anii 1458-1459, pe o suprafaţă de vreo 700 mp, o nouă cetate cu ajutorul meşterilor braşoveni.
Curtea Veche avea atunci formă dreptunghiulară (30, 45m lungime şi 22m lăţime), înălţată din bolovani de râu şi mortar, subsoluri înalte, un parter şi ziduri ce închideau o curte interioară.
Tot Vlad Ţepeş este cel care o ridică la rang de reşedinţă domnească, alternativa celei de la Târgovişte. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l-a succedat fiind Basarab cel Tânăr (1477-1482), poreclit Ţepeluş care în toţi cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Ţepeş, apelează la meşterii braşoveni şi reconstruieşte cetatea Bucureştilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample ajungând la o suprafaţă de 25.000 mp, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.
În această perioadă, cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.
Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu al III-lea cel Frumos - frate vitreg cu Vlad Ţepeş care a mutat scaunul domnesc la Bucureşti numind-o "Cetatea de scaun Dâmboviţa".
Ştefan cel Mare (domn al Moldovei între anii 1457 - 1504) cucereşte cetatea şi îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiota, dar după o scurtă perioadă acesta se aliază cu turcii.
În 11 noiembrie 1476, Ştefan atacă şi cucereşte din nou cetatea Bucureştilor ajutându-l pe Vlad Ţepeş să revină la domnie. În acest fel, Ştefan şi-a plătit datoria pe care o avea faţă de Vlad Ţepeş care l-a alungat din Suceava pe Petru Aron, ucigaşul tatălui lui Ştefan.
După doar câteva săptămâni de domnie, Vlad Ţepeş cade victimă unui complot pus la cale de boierii filo-otomani.
Porecla Ţepeş i s-a atribuit în urma execuţiilor frecvente prin tragere în ţeapă pe care le ordona. Victor Hugo în "Legende de Siecles", redă felul în care Vlad Ţepeş a întâmpinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venită să cucerească Ţara Românească: "înaintând spre Târgoviște, oştenii armatei turceşti au fost îngroziţi de priveliştea oferită de Ţepeş: case arse, câmpii pârjolite şi fântâni cu apă otrăvită. Totul a culminat însă cu imaginea de lângă zidurile cetăţii unde se adăpostise Vlad Ţepeş: o imensă pădure de cadavre. Cuprinşi de frică şi îngroziţi de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci înfipţi în ţepe, ofiţerii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului". Vlad Ţepeş a fost la fel de crud şi cu supuşii săi, aproape orice infracţiune, de la minciună, furt până la omor, putea fi pedepsită prin trasul în ţeapă. În acea perioadă, la fântâna cetăţii Târgovişte era un pocal din aur masiv cu care puteai bea apă, legenda spune că în timpul domniei lui Vlad Ţepeş nimeni cu a avut curaj să-l fure.
Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice, cea mai cunoscută fiind celebrul roman "Dracula" al scriitorului irlandez Bram Stoker, publicat în 1897. Se spune că transformarea lui Vlad Ţepeş în Contele Dracula însetat de sânge se datorează faptului că, potrivit obiceiului din acea vreme, învingătorul unei lupte îşi potolea setea bând sângele celor învinşi.
Numele Dracula i se datorează tatălui lui Vlad Ţepeș care a făcut parte din Ordinul Dragonului ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor, a necredincioșilor și păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, dar și faptul că noţiunea de dragon nu era cunoscută celor din Ţara Românească, au apărut tot felul de derivaţii: Dragulia, Draculea, Dracula.
După moartea lui Vlad Ţepeș, pe scaunul din Cetatea Bucureștilor a fost instaurat din nou Basarab Laiota.
Din cancelaria domnească a acestei reşedinţe a fost emis documentul din 20 septembrie 1459 care atestă pentru prima dată numele de Bucureşti. Documentul a fost descoperit în 1906, cu ocazia unei expoziţii desfășurate la București cînd printre obiectele aduse din toată ţara a fost descoperit un hrisov scris pe pergament, fără sigiliu, dar cu un șnur din mătase roșie și albastră.
Deşi de-a lungul istoriei mulţi din domnitorii Ţării Româneşti au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Târgovişte, unii din ei au folosit şi cetatea Bucureştilor.
Este şi cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deşi avea Curtea Domnească la Târgovişte semna documente (s-au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureştilor.
La mijlocul sec. al XVI-lea, Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1558-1559) angajează meşteri pentru refacerea curţii domneşti pe vechile temelii, transformând astfel vechea construcţie într-un palat cu puternice ziduri de bolovani şi piatră, vaste pivniţe, ctitorind, pentru nevoile curţii, Biserica Buna Vestire (Biserica Domnească) de vizavi, care a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnitorilor Ţării Româneşti.
În încăperile boltite ale subsolurilor Palatului Domnesc, Mircea Ciobanul i-a ucis, în februarie 1558, pe boierii şi pe reprezentanţii clerului care-l trădaseră.
Chiajna, doamna lui Mircea Ciobanul, l-a închis în hrubele palatului pe Dumitru, fiul adoptiv al lui Despot-Vodă, ce ameninţase că va lua domnia fiului ei, Petru cel Tânăr.
Alexandru al II-lea Mircea (1568 - 1577) a sporit şi el suprafaţa curţii adăugând case şi acareturi (construcţii secundare) pe latura de est.
Reşedinţa domnească va deveni nucleul Bucureştiului în veacul al XVI-lea, concentrând în jurul ei întreaga viaţă a capitalei când s-au construit aici 'case', astfel că, în perioada sa de maximă extindere, curtea domnească ajunsese să se întindă pe nu mai puţin de 30.000 mp incluzând palatul şi construcţiile care găzduiau nu numai familia voievodală ci şi Sfatul, Logofeţia, Visteria, Spătăria, Vornicia şi toate celelalte.
De la Curtea Domnească din Bucureşti a ridicat steagul luptei antiotomane Mihai Viteazul, domnitor în Ţara Românească între anii 1593 - 1601, fiind primul domnitor care a reuşit să unească, deşi pentru o scurtă perioadă, în 1600, cele trei ţări româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania ce alcătuiesc astăzi România.
Reşedinţa domnească a fost arsă de turci în cursul luptelor din 1595 și va fi complet rezidită de Matei Basarab (1632 - 1654), când domnul mută reşedinţa la Târgovişte, de unde ea va reveni în mod definitiv în 1659.
Venit la scaunul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) construieşte Casa Domnească, numită "Cea mare", a înfrumuseţat palatul cu scări de marmură, cu un balcon numit "bella loggia" ce era susţinut de coloane din piatră dăltuite de meşteri pricepuţi, cu foişoare pentru ceasurile de odihnă, refăcând de asemenea clopotniţa, adăugând odăi, poarta principală de intrare fiind prevăzută cu turn de pază.
Elegantă, "Casa cea mare" impresionează pe mulţi străini veniţi la curte.
Ştefan Cantacuzino (1714 - 1716), care i-a urmat lui Brâncoveanu, a ridicat la rândul său Palatul Doamnei Păuna şi al Coconilor care cuprindea opt odăi şi un colţ de grădină, în zona din spatele Curţii Sticlarilor.
Curtea a devenit nefuncţională după incendiul din 1718, care a distrus o mare parte din Bucureşti dar şi după cutremurul din 1738.
Alexandru Vodă Ipsilanti a construit între 1775-1776 o curte domnească (Curtea Nouă) la marginea oraşului, în Dealul Spirii (Arsenalului), nu departe de mănăstirea Mihai Vodă, care a devenit reşedinţa domnitorilor din Ţara Românească în perioada 1776 - 1812.
Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s-a spus "Curtea Arsă". Ruinele pot fi văzute pe strada Sapienţei, lângă Biserica Mihai Vodă în colţul dinspre sud-est al Parcului Izvor de lângă Casa Poporului.
Terenul pe care se afla Curtea Veche a fost vândut în timpul domnitorului Constantin Hangerli, construindu-se aici case, prăvălii, hanuri şi alte acareturi.
În timpul domniei lui Alexandru Moruzzi (1793-1796), în încăperile Curţii Vechi funcţiona "departamentul criminalion" iar în pivniţă era închisoarea zapciilor (executorilor domneşti). Încercările acestuia de restaurare a unor clădiri şi de alungare "a tot felul de netrebnici" care se pripăşiseră acolo au dat greş. Complet ruinată, Curtea Veche rămâne în ultimii ani ai sec. al XVIII-lea refugiul "Crailor" şi haimanalelor oraşului.
În vremurile bune, Curtea Domnească era formată din Palatul Voievodal, Biserica Curtea Veche (Biserica Domnească sau Buna Vestire) care este cea mai veche clădire a oraşului păstrată în formă ei iniţială, case cu saloane de recepţie, cancelarii domneşti, grajduri şi grădini. Curtea Domnească se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fostă Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei și Calea Moşilor. De-a lungul timpului, oraşul Bucureşti a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea Curte Domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri.
anii '60 via delcampe.net
Când a fost construită, Curtea Veche era aşezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al râului Dâmboviţa şi Dâmbovicioara, iar în celelalte puncte cardinale de ziduri puternice.
Accesul în curtea domnească era posibil prin două porţi opuse: prima poartă, amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor, a avut mai multe denumiri: Poarta de Sus, Turnul dinspre Nemţi, Clopotniţa Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foişorul Roşu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul), a doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.
Astăzi la Curtea Veche se mai pot desluşi urmele primei cetăţui, un turn de pază pe drumul Giurgiului, nu mai mare de 160 mp, făcut din cărămidă şi mortar, acoperit cu olane susţinute de bârne de stejar.
În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat aici şi Muzeul Curtea Veche ce a fost deschis în 1972.
Locul unde era localizată cetatea lui Vlad Ţepeș a stârnit numeroase controverse pe parcursul istoriei acestea luând sfârșit în urma cercetărilor arheologice desfășurate între anii 1967-1973, care au scos la iveală Cetatea lui Vlad Ţepeș dar și construcţia anterioară.
Cercetările au fost conduse de arh. Panait I. Panait, secondat de dr. Aristide Ştefănescu fiind una dintre cele mai ample investigaţii arheologice din Bucureşti, s-au decopertat străzi, s-au desfiinţat case, s-au efectuat numeroase săpături şi lucrări de consolidare, completare şi restaurare.
Imagini din 2008 găsiți pe orasul.ro1 si orasul.ro.
Mai multe informatii despre Centrul Vechi gasiti pe turistinbucurestiro
