3 septembrie 2012

Bucuresti - Curtea Veche



În Centrul Vechi, pe strada Franceză, lângă Hanul lui Manuc se găsește Curtea Veche, construită în timpul lui Mircea cel Bătrân (domnitor între 1386 - 1394(5), 1397-1418), la sf. sec. al XIV-lea şi  începutul sec. al XV-lea când se ridică aici o cetăţuie cu rol de apărare împotriva turcilor, construcţie care avea fundaţii și ziduri din cărămidă înconjurate de şanţuri de apărare și o suprafaţă de cca. 160 mp.

În timpul lui Vlad Ţepeş (1448, 1455-1462 şi 1476), pe locul vechii cetăţi a fost construită între anii 1458-1459, pe o suprafaţă de vreo 700 mp, o nouă cetate cu ajutorul meşterilor braşoveni.
Curtea Veche avea atunci formă dreptunghiulară (30, 45m lungime şi 22m lăţime), înălţată din bolovani de râu şi mortar, subsoluri înalte, un parter şi ziduri ce închideau o curte interioară.
Tot Vlad Ţepeş este cel care o ridică la rang de reşedinţă domnească, alternativa celei de la Târgovişte. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l-a succedat fiind Basarab cel Tânăr (1477-1482), poreclit Ţepeluş care în toţi cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Ţepeş, apelează la meşterii braşoveni şi reconstruieşte cetatea Bucureştilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample ajungând la o suprafaţă de 25.000 mp, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.
În această perioadă, cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.
Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu al III-lea cel Frumos - frate vitreg cu Vlad Ţepeş care a mutat scaunul domnesc la Bucureşti numind-o "Cetatea de scaun Dâmboviţa".
Ştefan cel Mare (domn al Moldovei între anii 1457 - 1504) cucereşte cetatea şi îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiota, dar după o scurtă perioadă acesta se aliază cu turcii.
În 11 noiembrie 1476, Ştefan atacă şi cucereşte din nou cetatea Bucureştilor ajutându-l pe Vlad Ţepeş să revină la domnie. În acest fel, Ştefan şi-a plătit datoria pe care o avea faţă de Vlad Ţepeş care l-a alungat din Suceava pe Petru Aron, ucigaşul tatălui lui Ştefan.
După doar câteva săptămâni de domnie, Vlad Ţepeş cade victimă unui complot pus la cale de boierii filo-otomani.
Porecla Ţepeş i s-a atribuit în urma execuţiilor frecvente prin tragere în ţeapă pe care le ordona. Victor Hugo în "Legende de Siecles", redă felul în care Vlad Ţepeş a întâmpinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venită să cucerească Ţara Românească: "înaintând spre Târgoviște, oştenii armatei turceşti au fost îngroziţi de priveliştea oferită de Ţepeş: case arse, câmpii pârjolite şi fântâni cu apă otrăvită. Totul a culminat însă cu imaginea de lângă zidurile cetăţii unde se adăpostise Vlad Ţepeş: o imensă pădure de cadavre. Cuprinşi de frică şi îngroziţi de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci înfipţi în ţepe, ofiţerii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului". Vlad Ţepeş a fost la fel de crud şi cu supuşii săi, aproape orice infracţiune, de la minciună, furt până la omor, putea fi pedepsită prin trasul în ţeapă. În acea perioadă, la fântâna cetăţii Târgovişte era un pocal din aur masiv cu care puteai bea apă, legenda spune că în timpul domniei lui Vlad Ţepeş nimeni cu a avut curaj să-l fure.
Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice, cea mai cunoscută fiind celebrul roman "Dracula" al scriitorului irlandez Bram Stoker, publicat în 1897. Se spune că transformarea lui Vlad Ţepeş în Contele Dracula însetat de sânge se datorează faptului că, potrivit obiceiului din acea vreme, învingătorul unei lupte îşi potolea setea bând sângele celor învinşi.
Numele Dracula i se datorează tatălui lui Vlad Ţepeș care a făcut parte din Ordinul Dragonului ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor, a necredincioșilor și păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, dar și faptul că noţiunea de dragon nu era cunoscută celor din Ţara Românească, au apărut tot felul de derivaţii: Dragulia, Draculea, Dracula.
După moartea lui Vlad Ţepeș, pe scaunul din Cetatea Bucureștilor a fost instaurat din nou Basarab Laiota.
Din cancelaria domnească a acestei reşedinţe a fost emis documentul din 20 septembrie 1459 care atestă pentru prima dată numele de Bucureşti. Documentul a fost descoperit în 1906, cu ocazia unei expoziţii desfășurate la București cînd printre obiectele aduse din toată ţara a fost descoperit un hrisov scris pe pergament, fără sigiliu, dar cu un șnur din mătase roșie și albastră.
Deşi de-a lungul istoriei mulţi din domnitorii Ţării Româneşti au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Târgovişte, unii din ei au folosit şi cetatea Bucureştilor.
Este şi cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deşi avea Curtea Domnească la Târgovişte semna documente (s-au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureştilor.
La mijlocul sec. al XVI-lea, Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1558-1559) angajează meşteri pentru refacerea curţii domneşti pe vechile temelii, transformând astfel vechea construcţie într-un palat cu puternice ziduri de bolovani şi piatră, vaste pivniţe, ctitorind, pentru nevoile curţii, Biserica Buna Vestire (Biserica Domnească) de vizavi, care a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnitorilor Ţării Româneşti.
În încăperile boltite ale subsolurilor Palatului Domnesc, Mircea Ciobanul i-a ucis, în februarie 1558, pe boierii şi pe reprezentanţii clerului care-l trădaseră.
Chiajna, doamna lui Mircea Ciobanul, l-a închis în hrubele palatului pe Dumitru, fiul adoptiv al lui Despot-Vodă, ce ameninţase că va lua domnia fiului ei, Petru cel Tânăr.
Alexandru al II-lea Mircea (1568 - 1577) a sporit şi el suprafaţa curţii adăugând case şi acareturi (construcţii secundare) pe latura de est.
Reşedinţa domnească va deveni nucleul Bucureştiului în veacul al XVI-lea, concentrând în jurul ei întreaga viaţă a capitalei când s-au construit aici 'case', astfel că, în perioada sa de maximă extindere, curtea domnească ajunsese să se întindă pe nu mai puţin de 30.000 mp incluzând palatul şi construcţiile care găzduiau nu numai familia voievodală ci şi Sfatul, Logofeţia, Visteria, Spătăria, Vornicia şi toate celelalte.
De la Curtea Domnească din Bucureşti a ridicat steagul luptei antiotomane Mihai Viteazul, domnitor în Ţara Românească între anii 1593 - 1601, fiind primul domnitor care a reuşit să unească, deşi pentru o scurtă perioadă, în 1600, cele trei ţări româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania ce alcătuiesc astăzi România.
Reşedinţa domnească a fost arsă de turci în cursul luptelor din 1595 și va fi complet rezidită de Matei Basarab (1632 - 1654), când domnul mută reşedinţa la Târgovişte, de unde ea va reveni în mod definitiv în 1659.
Venit la scaunul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) construieşte Casa Domnească, numită "Cea mare", a înfrumuseţat palatul cu scări de marmură, cu un balcon numit "bella loggia" ce era susţinut de coloane din piatră dăltuite de meşteri pricepuţi, cu foişoare pentru ceasurile de odihnă, refăcând de asemenea clopotniţa, adăugând odăi, poarta principală de intrare fiind prevăzută cu turn de pază.
Elegantă, "Casa cea mare" impresionează pe mulţi străini veniţi la curte.
Ştefan Cantacuzino (1714 - 1716), care i-a urmat lui Brâncoveanu, a ridicat la rândul său Palatul Doamnei Păuna şi al Coconilor care cuprindea opt odăi şi un colţ de grădină, în zona din spatele Curţii Sticlarilor.
Curtea a devenit nefuncţională după incendiul din 1718, care a distrus o mare parte din Bucureşti dar şi după cutremurul din 1738.
Alexandru Vodă Ipsilanti a construit între 1775-1776 o curte domnească (Curtea Nouă) la marginea oraşului, în Dealul Spirii (Arsenalului), nu departe de mănăstirea Mihai Vodă, care a devenit reşedinţa domnitorilor din Ţara Românească în perioada 1776 - 1812.
Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s-a spus "Curtea Arsă". Ruinele pot fi văzute pe strada Sapienţei, lângă Biserica Mihai Vodă în colţul dinspre sud-est al Parcului Izvor de lângă Casa Poporului.
Terenul pe care se afla Curtea Veche a fost vândut în timpul domnitorului Constantin Hangerli, construindu-se aici case, prăvălii, hanuri şi alte acareturi.
În timpul domniei lui Alexandru Moruzzi (1793-1796), în încăperile Curţii Vechi funcţiona "departamentul criminalion" iar în pivniţă era închisoarea zapciilor (executorilor domneşti). Încercările acestuia de restaurare a unor clădiri şi de alungare "a tot felul de netrebnici" care se pripăşiseră acolo au dat greş. Complet ruinată, Curtea Veche rămâne în ultimii ani ai sec. al XVIII-lea refugiul "Crailor" şi haimanalelor oraşului.
În vremurile bune, Curtea Domnească era formată din Palatul Voievodal, Biserica Curtea Veche (Biserica Domnească sau Buna Vestire) care este cea mai veche clădire a oraşului păstrată în formă ei iniţială, case cu saloane de recepţie, cancelarii domneşti, grajduri şi grădini. Curtea Domnească se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fostă Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei și Calea Moşilor. De-a lungul timpului, oraşul Bucureşti a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea Curte Domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri.

anii '60 via delcampe.net

Când a fost construită, Curtea Veche era aşezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al râului Dâmboviţa şi Dâmbovicioara, iar în celelalte puncte cardinale de ziduri puternice.
Accesul în curtea domnească era posibil prin două porţi opuse: prima poartă, amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor, a avut mai multe denumiri: Poarta de Sus, Turnul dinspre Nemţi, Clopotniţa Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foişorul Roşu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul), a doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.

 În stânga este locul ocupat acum de Curtea Veche.

Astăzi la Curtea Veche se mai pot desluşi urmele primei cetăţui, un turn de pază pe drumul Giurgiului, nu mai mare de 160 mp, făcut din cărămidă şi mortar, acoperit cu olane susţinute de bârne de stejar.
În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat aici şi Muzeul Curtea Veche ce a fost deschis în 1972.
Locul unde era localizată cetatea lui Vlad Ţepeș a stârnit numeroase controverse pe parcursul istoriei acestea luând sfârșit în urma cercetărilor arheologice desfășurate între anii 1967-1973, care au scos la iveală Cetatea lui Vlad Ţepeș dar și construcţia anterioară.  


Cercetările au fost conduse de arh. Panait I. Panait, secondat de dr. Aristide Ştefănescu fiind una dintre cele mai ample investigaţii arheologice din Bucureşti, s-au decopertat străzi, s-au desfiinţat case, s-au efectuat numeroase săpături şi lucrări de consolidare, completare şi restaurare.


Se zvoneşte că între Hanul lui Manuc, Biserica Domnească şi Curtea Veche, pe o lungime de circa 300 de metri exista un tunel subteran folosit de domnitori în cazul invaziilor.


Imagini din 2008 găsiți pe orasul.ro1 si orasul.ro.


via ro.wikipedia.orgbucurestiulintrozi.romuseum.ici.ro, ghidbucuresti.robucurestiivechisinoi.rohistoria.roorasul.ro.

Mai multe informatii despre Centrul Vechi gasiti pe turistinbucurestiro

28 august 2012

Dambovita Unirii

via delcampe.net

Fotografia este realizată de pe podul de peste Dâmbovița în apropierea Hanului lui Manuc cuprinzând Strada Halelor și Splaiul Independentei. 
În partea dreaptă se afla Hala Unirii și Hotel Europa Royale iar în depărtare se găsește Hanul Verde respectiv Hotel Regina Maria.
Hotelul Europa Royale a fost construit în sec. XIX și renovat de lituanienii de la Europa Group Investment (EGI), care l-au transformat în hotel de patru stele cu aproape 90 de camere.
Hanul Verde a fost construit în 1798 de Constantin Hangerli, domnitor fanariot al Ţării Românești între 1797 - 1799, cam în aceeaşi perioadă cu Hanul Roşu de alături. În vederea lărgirii Căii Rahovei şi a podului aferent, Hanul Verde a fost demolat însă lucrările s-au oprit aşa că fundaţiile Hanului Verde au fost îngropate, iar Hanul Roşu a fost salvat.
Hanul Verde era cunoscut în interbelic drept "imobilul Dattelkremer" după numele lui Marco Dattelkremer care nu numai că era proprietarul fostului han, dar, încă din anii '20 a avut acolo un cunoscut magazin de mobilă care a continuat să funcţioneze în blocul construit pe locul hanului. Și astăzi poate fi zărit acest magazin însă și-a pierdut din farmecul de altă dată. Blocul construit pe locul hanului este unul de raport, adică ridicat în scopul speculei imobiliare.
În Hanul Verde a avut atelierul Carol Popp de Szathmari (1812-1887), primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Românesc, unul dintre primii zece fotografi din Europa. A realizat primul reportaj fotografic de război din lume în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), fiind recunoscut ca primul foto-jurnalist. Szathmari aprofundează arta fotografiei şi devine ulterior pictor şi fotograf de curte pentru Alexandru Ioan Cuza şi pentru Carol I.
În 2011, în urma lucrărilor pentru pavarea străzii Șelari, s-au redescoperit ruinele Hanului Verde.
Lângă Hanul Verde, cu faţade pe strada Șelari şi Splaiul Independenţei, se ridică clădirea fostului Hotel Regina (Maria), construită la începutul sec. XX, care a devenit prin anii '50 cămin studenţesc al "Facultăţii de Petrol şi Gaze" şi apoi iarăşi hotel, sub numele de Rahova apoi Central ca mai târziu să intre în posesia Ministerului de Interne.
O alta poza mai veche cu Hala Unirii in 1910 pe turistinbucurestiro si pe bucurestiivechisinoi.ro.
E interesant de observat o perspectivă a acestei străzi utilizând google maps.

Dacă doriți sa aflați mai multe despre Centrul Vechi vă recomand aplicația Android București Centrul Vechi.

via bucurestiulintrozi.rorezistenta.netro.wikipedia.orgart-historia.blogspot.robucurestiivechisinoi.ro.

16 august 2012

Teatrul National


Pe la 1800, pe Calea Victoriei mai exact pe locul Hotelului Novotel de astazi, a fost ridicat hanul Filaret care puarta numele ctitorului său, episcopul și mai târziu mitropolitul Filaret (1753- 1760). Hanul a fost afectat de cutremurul din 1838 așa că a fost demolat în 1844, dorindu-se iniţial amenajarea unei pieţe obștești (parc) conform planului urbanistic pentru înfrumuseţarea Bucureștiului întocmit de generalul Kiseleff, însă s-a renunţat la această idee.
În 1840, "Obșteasca Adunare" propune domnitorului Alexandru Ghica (1766- 1768) un proiect pentru construcţia Teatrului Naţional cu cheltuiala statului, proiect aprobat în iunie 1840 și reanalizat de domnitorul Gheorghe Bibescu care stabilește noua locaţie: fostul han Filaret, aflat într-o zonă bună a capitalei, la mijlocul Podului Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei). 
Teatrul cel Mare a fost construit între anii 1847- 1852 după planurile elaborate de arhitecţii Xavier Villacrosse, Balsano și Iacob Melik iar construcţia a fost încredinţată arh. vienez Josef A. Hefft, asistat de Karl Hartl, arhitectul orașului Ploiești și împodobită cu decoraţiuni interioare realizate de germanul Mühldörfer.
Lucrările de construcţie sunt întrerupe de evenimentele revoluţionare din iunie 1848 și reluate în august 1849, după instalarea pe tron a domnitorului Barbu Știrbei, teatrul fiind inaugurat la 31 decembrie 1852.
În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiţă care a fost înlocuit cu gaz și apoi cu lumină electrică. 
Istoria teatrului bucureștean începe cu prima sală de spectacole "Teatrul de la Cișmeaua Roșie" înfiinţat pe la 1818 de Domniţa Ralu, fiica lui Vodă Caragea (domn între 1812- 1818), unde se jucau piese în limba greacă. 
Primele spectacole în limba română au avut loc la școala de la Sf. Sava cu ajutorul lui Heliade Rădulescu, a lui Ion Câmpineanu și a lui Constantin Aristia. Spectacolele de teatru au avut loc și în sala Slătineanu - Momolo, prin străduinţele lui Costache Caragiale și Heliade Rădulescu. 
La piesele jucate aici a asistat de multe ori și Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite.
Mai târziu, în 1864, prim- ministrul Mihail Kogălniceanu a hotărât ca lăcașul de cultură să devină instituţie naţională iar în 1875, în timpul domniei regelui Carol I, Alexandru Odobescu, directorul de atunci, a pus pe frontispiciul clădirii denumirea "Teatru Naţional". 
Pe scena Teatrului Naţional au prins viaţă piese de referinţă din literatura română, printre autori numărându-se Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Tudor Mușatescu sau Camil Petrescu.
Printre primii actori ai teatrului românesc se numărau Matei Millo, Aristizza Romanescu, Constantin I. Nottara, Iancu Brezeanu, Agata Bârsescu, Lucia Sturdza Bulandra, Costache Caragiale.
În anul 1862, Piaţa Mare a Teatrului a fost pentru prima dată pavată cu piatră cubică importată din Belgia iar în 1867 se inaugurează primul trotuar din București care se întindea pe Podul Mogoșoaiei de la Casele Slătineanu (azi Casa Capșa), prin Piaţa Teatrului până la Gradina Episcopiei (azi Ateneul Român și parcul din faţă), ziaristul Marsillac spunând că a fost un progres imens căci "înainte nu puteai ieși decât cu trăsura așa că încep plimbările pe jos și vizitele simple în costum de plimbare".

Teatrul National - 1929
- cu inscriptiile Good Year, Chlorodont, Fly Toy, Mott, Restaurantul Parcului Bufet Sosea, .. Cehoslovaca

La 100 de ani de la construcţie, în urma cutremurului din 1940, clădirea este avariata dar nu foarte grav iar teatrul este reparat, zidurile scenei au fost integral refăcute din beton armat și fisurile din celelalte ziduri au fost consolidate însă pe 24 august 1944, clădirea a fost avariată de bombardamentele aviaţiei germane, care ţinteau Palatul Telefoanelor. Deși pagubele nu erau foarte mari și se putea reconstrui, Teatrul Naţional a fost demolat la cererea regimului comunist deoarece era considerat o reminiscenţă a regimului "burghezo- moșieresc" și al monarhiei.
Ca instituţie, Teatrul Naţional a continuat să funcţioneze în sălile Comedia (Majestic), Studio din Piaţa Amzei, dar și în sălile de festivităţi ale Cercului Militar Central și ale liceelor "Sfântul Sava" și "Matei Basarab".
Terenul fostului Teatru cel Mare a rămas multă vreme viran, iar după 1990 s-a construit aici Hotelul Novotel a cărui intrare reproduce cu fidelitate faţada fostului Teatru Naţional.
Clădirea fostul Teatru Naţional apare pe bancnota de 100 Ron.

via delcampe.net

mai multe pe wikipedia.orgrezistenta.net

9 august 2012

Bdul Bratianu

                                                             
Poza este făcută din Piața Universității de lângă statuia lui Ion I. C. Brătianu, cunoscut și ca Ion (Ionel) I. C. Brătianu (1864- 1927), inginer, membru de onoare al Academiei Române, președinte al Partidului Național Liberal, Ministru al Lucrărilor Publice, Ministru al Afacerilor Străine, Ministru de Interne, Ministru de Război, Președinte al Consiliului de Miniștri.


Monumentul a fost executat de sculptorul francez Ernest Dubois (1863- 1930) după planurile arh. Petre Antonescu (1873- 1965) care a proiectat și Arcul de Triumf (1936).


Statuia a fost finalizată în 1903 având o înălțime de aproximativ 9 metri cu soclul flancat de patru personaje.
Pe monument apărea textul “prin mintea, prin inima și brațele noastre. 1851” spre care priveau alte trei personaje, o femeie arătând cu mâna stângă inscripția unor copii. Sub acest grup, pe o placă de marmură neagră erau scrise cuvintele: „Lui Ion C. Brătianu. 1903”. via  lapasprinoras, link google maps





Prin anii '48- '50 monumentul a fost desființat la ordinul comuniștilor.

mai multe pe lapasprinoras, poze via delcampe.net